Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciune. Cuvintele acestea sînt uneori citate în grecește (xxx) și mai adesea în versiunea lor latină (Vanitas vanitatum et omnia vanitas). Ele vin însă din ebraică (Haveil havulim, hacoil haveil) și cu ele se începe cartea din Biblie cunoscută sub numele de Eclesiastul. Cartea a fost atribuită regelui Solomon, dar, după cum s-a dovedit, ea nu-i aparține, deoarece conține o seamă de aluzii la fapte petrecute cu multe secole după domnia acestui rege. Autorul a rămas anonim. Originea expresiei ar fi în psalmii lui David: „Omul e asemenea deșertăciunii, zilele lui sînt ca o umbră care trece” (psalmul 144, versetul 4). Desigur, la apariția lor, cuvintele Eclesiastului aveau o explicație și un scop. Biserica se străduia să arate oamenilor că viața pe pămînt e deșartă, promițindu-le în schimb o viață viitoare mai îmbelșugată. Cu timpul însă, aceste cuvinte au găsit alte sfere de aplicare. În sensul strict și învechit, s-au păstrat ca reflecțiile unui sceptic pe pragul sinuciderii, care nu descoperă nimic interesant în viață. În sens mai larg și mai modern, ele servesc spre a caracteriza lucrări, acțiuni sau inițiative care pînă la urmă se dovedesc zadarnice. Dar, în modul cel mai frecvent, biblicile cuvinte au ajuns să fie spuse în glumă. Astfel Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif le parodiază comic în poezia O lacrimă la un dosar: „Vecinul meu adus de naufragiu Un biet șoșon cu pneurile sparte, Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu, Psalmistule ! Da, toate sînt deșarte…” BIB.